Cuprins
- Când frumusețea naturală începe să se simtă ca un defect
- Impactul comentariilor asupra aspectului fizic
- Când obosești să te lupți cu propria reflecție
- Un exercițiu de autoacceptare pentru a-ți privi imperfecțiunile cu tandrețe
- Cum să schimbi felul în care îți vorbești în fața oglinzii
- Trăsăturile tale spun o poveste, nu o greșeală
Urmărește-o pe Patricia Alegsa pe Pinterest!
Dă-mi voie să-ți împărtășesc o experiență.
Îmi amintesc când eram mică și mergeam pe culoarul cu machiaj din magazinele cu lumini discrete. Totul mi se părea curios: pensulele mici, pudrele, creioanele, sticluțele minuscule. Simțeam că obiectele acelea puteau transforma o persoană în creatoare și creație în același timp.
Dar exista un produs care îmi atrăgea mereu atenția: fardurile de pleoape.
Nu le voiam. Nu simțeam nevoia să le folosesc. Dar mă intrigau.
Mi se părea frumoasă ideea de a adăuga culoare în jurul ochilor, de parcă fața ar fi o pânză și fiecare privire ar putea spune o poveste diferită.
Când vedeam un fard de pleoape mov, orgoliul meu adolescent creștea puțin. Eu aveam deja acea culoare în jurul ochilor în mod natural. Mă născusem cu ea. O numeam, cu o anumită inocență, „machiaj moștenit”.
Pentru o clipă, m-am simțit frumoasă. Cu adevărat frumoasă.
Apoi am văzut cremele pentru ochi. Mai ales corectorul pentru cearcăne.
Corector.
Cuvântul acela mi s-a întipărit în minte.
Atunci am început pentru prima dată să-mi pun la îndoială înfățișarea.
De ce ceva atât de natural în corpul meu, ceva pe care nu îl observasem niciodată ca fiind rău, avea dintr-odată nevoie să fie corectat și acoperit? Chiar putea cineva să creadă că pielea delicată din jurul ochilor mei era oribilă?
Așa a început o călătorie stânjenitoare. O călătorie în care am încercat să ascund fața cu care m-am născut.
Dacă nu aveam timp să mă machiez sub ochi, purtam ochelari ca să abat atenția. Voiam să evit ca cineva să se uite prea mult la cearcănele mele. Voiam să evit ca fața mea să fie considerată „prea întunecată”, „prea obosită” sau pur și simplu „greșită”.
Și cel mai trist este că, înainte să aud aceste idei din exterior, nu uram această parte din mine.
Uneori se întâmplă așa. Nu ne naștem respingându-ne corpul. De multe ori învățăm să o facem prin comentarii, comparații, reclame, filtre, priviri sau fraze spuse fără grijă.
Odată, m-am uitat mult timp cu dispreț la cearcănele mele în oglindă. Totul pentru că un băiat, care nici măcar nu-mi plăcea, spusese că cearcănele sunt dezgustătoare.
Vorbea despre James Dean în culise, în timpul unei repetiții muzicale.
„Bleah”, a zis. „Cearcănele îl fac urât.”
Nu vorbea despre mine. Dar mintea mea a luat-o ca și cum mi-ar fi arătat fața cu degetul.
Într-o altă dimineață m-am trezit, m-am privit în oglindă și, dintr-un motiv oarecare, nu am detestat cearcănele din ziua aceea. M-am văzut umană. M-am văzut reală. Chiar m-am încumetat să merg la școală fără machiaj.
Dar acea mică doză de curaj a durat puțin.
Un profesor mi-a spus că arăt obosită. Apoi una dintre cele mai frumoase fete din școală m-a întrebat dacă mă simt bolnavă.
Presupun că în ziua aceea păream bolnavă și obosită. Sau poate că doar semănam cu mine.
Ironia este că, după acele comentarii aparent inofensive, chiar m-am simțit bolnavă și obosită. Nu din cauza felului în care arătam, ci din cauza rușinii care s-a declanșat înăuntrul meu.
Am început să mă întreb ce alte lucruri nu-i plăceau oamenilor la fața mea.
Nu cumva semnele mele de frumusețe nu erau frumoase, până la urmă? O mică aluniță de sub ochiul drept îi deranja pe alții? Dacă cineva se apropia suficient cât să observe mica ciobitură din dintele meu, ar fi strâmbat din nas?
A ajuns să pară că nicio parte a corpului meu nu mai era în siguranță de critică. Nici măcar părțile pe care le iubeam înainte.
Așa funcționează adesea nesiguranța: începe cu un detaliu și apoi încearcă să cuprindă totul.
În cele din urmă, am simțit că mă copleșește oboseala.
Nu era doar oboseală fizică. Era epuizarea de a mă supraveghea tot timpul. De a-mi verifica fața în fiecare oglindă. De a mă întreba dacă cineva se uită tocmai la ceea ce încercam eu să ascund.
M-am întrebat dacă într-o zi i-aș împărtăși altei persoane toate acele „adevăruri” despre mine care mi se păreau jignitoare.
Răspunsul a venit clar și imediat: nu. Nici într-un caz nu aș face asta.
Atunci a apărut o altă întrebare, mult mai importantă:
Dacă nu i-aș vorbi așa altei persoane, de ce mi-am permis să cred că trebuie să mă urăsc pe mine însămi?
Era timpul să-mi privesc stima de sine cu sinceritate. Nu ca să mă prefac că sunt perfect încrezătoare. Nu ca să-mi spun fraze frumoase fără să le cred. Ci ca să încep să mă tratez cu puțin mai mult respect.
Dacă treci printr-un proces asemănător, te poate ajuta și să citești despre cum să începi autoacceptarea concentrându-te pe ceea ce iubești. Uneori nu este vorba despre a iubi totul dintr-odată, ci despre a nu te mai ataca în fiecare zi.
Am decis să iau lucrurile în propriile mâini și am făcut un inventar al tuturor trăsăturilor pe care le detestam la mine.
Primul lucru care mi-a ieșit din stilou au fost cearcănele mele.
Acolo a început sarcina. Dar acolo se putea și sfârși războiul.
În loc să le văd ca pe niște pete, am început să-mi imaginez cearcănele ca pe niște mici luni în spațiul de sub ochii mei. Ca pe un mister delicat în jurul ferestrelor sufletului meu.
Și, știi ce? Le puteam vedea și ca pe o urmă moștenită de la familia mea. O marcă a istoriei. O amprentă de sânge, somn, memorie și viață.
Nu trebuia să le transform într-un defect ca să le înțeleagă lumea. Nu trebuia să le acopăr în fiecare zi ca să merit să mă simt prezentabilă.
Desigur, mă pot machia dacă vreau. Pot să mă joc cu culori, texturi și străluciri. Problema nu era machiajul. Problema era să îl folosesc din frică, de parcă fața mea naturală ar fi fost ceva pentru care trebuia să-mi cer iertare.
Diferența este uriașă: una este să te împodobești din plăcere, și cu totul alta să te ascunzi din rușine.
Dacă astăzi îți este greu să accepți o parte din tine, începe prin a observa limbajul pe care îl folosești cu tine însăți.
Nu trebuie să treci de la „urăsc asta” la „iubesc asta” într-un minut. Saltul acela se poate simți fals. Dar poți încerca expresii mai blânde și mai realiste:
Poți, de asemenea, să scrii ceea ce simți. Să pui pe hârtie ajută la scoaterea zgomotului din minte. Dacă această idee îți este de folos, acest articol despre cum ajută un jurnal intim la creșterea interioară te poate ghida cu un instrument simplu și foarte omenesc.
Iar dacă descoperi că nesiguranța ta vine din răni vechi, critici repetate sau exigențe imposibile, nu te judeca. Uneori avem nevoie de timp, sprijin și experiențe noi pentru a reconstrui relația cu propriul corp.
Pentru cine se împotrivește propriilor particularități, vreau să-ți spun ceva cu drag.
Poate ai o sprânceană mai ridicată decât cealaltă. Un semn sub bărbie. O cicatrice pe frunte din cauza unui accident din copilărie, vindecat prost. Un nas care nu se potrivește cu standardele modei. Vergeturi. Pistrui. Pete. Dinți imperfecți. Cearcăne. Cute. Texturi.
Nimic din toate acestea nu te face mai puțin valoroasă.
Imperfecțiunea, atunci când încetăm să o privim cu cruzime, poate deveni profund magnifică. Poate fi memorie. Poate fi caracter. Poate fi identitate.
Poți chiar să devii detectivul propriei tale istorii, vrăjitoarea care transformă privirea, artista care își creează frumusețea pur și simplu fiind cine este.
Pentru a aprofunda acest drum, te poate însoți și descoperirea adevăratului tău eu, chiar și atunci când este inconfortabil. Pentru că a te accepta nu este mereu confortabil, dar de obicei este eliberator.
Astăzi aleg să-mi privesc cearcănele altfel.
Nu ca pe un defect.
Nu ca pe ceva ce trebuie să corectez înainte să ies în lume.
Ci ca pe niște mici luni ale mele. Ca pe o umbră delicată care aparține și luminii mele. 🌙
Dragă inimă, cearcănele tale sunt frumoase. Și tu nu trebuie să te ștergi pentru a merita iubire.
Îmi amintesc când eram mică și mergeam pe culoarul cu machiaj din magazinele cu lumini discrete. Totul mi se părea curios: pensulele mici, pudrele, creioanele, sticluțele minuscule. Simțeam că obiectele acelea puteau transforma o persoană în creatoare și creație în același timp.
Dar exista un produs care îmi atrăgea mereu atenția: fardurile de pleoape.
Nu le voiam. Nu simțeam nevoia să le folosesc. Dar mă intrigau.
Mi se părea frumoasă ideea de a adăuga culoare în jurul ochilor, de parcă fața ar fi o pânză și fiecare privire ar putea spune o poveste diferită.
Când vedeam un fard de pleoape mov, orgoliul meu adolescent creștea puțin. Eu aveam deja acea culoare în jurul ochilor în mod natural. Mă născusem cu ea. O numeam, cu o anumită inocență, „machiaj moștenit”.
Pentru o clipă, m-am simțit frumoasă. Cu adevărat frumoasă.
Când frumusețea naturală începe să se simtă ca un defect
Apoi am văzut cremele pentru ochi. Mai ales corectorul pentru cearcăne.
Corector.
Cuvântul acela mi s-a întipărit în minte.
Atunci am început pentru prima dată să-mi pun la îndoială înfățișarea.
De ce ceva atât de natural în corpul meu, ceva pe care nu îl observasem niciodată ca fiind rău, avea dintr-odată nevoie să fie corectat și acoperit? Chiar putea cineva să creadă că pielea delicată din jurul ochilor mei era oribilă?
Așa a început o călătorie stânjenitoare. O călătorie în care am încercat să ascund fața cu care m-am născut.
Dacă nu aveam timp să mă machiez sub ochi, purtam ochelari ca să abat atenția. Voiam să evit ca cineva să se uite prea mult la cearcănele mele. Voiam să evit ca fața mea să fie considerată „prea întunecată”, „prea obosită” sau pur și simplu „greșită”.
Și cel mai trist este că, înainte să aud aceste idei din exterior, nu uram această parte din mine.
Uneori se întâmplă așa. Nu ne naștem respingându-ne corpul. De multe ori învățăm să o facem prin comentarii, comparații, reclame, filtre, priviri sau fraze spuse fără grijă.
Impactul comentariilor asupra aspectului fizic
Odată, m-am uitat mult timp cu dispreț la cearcănele mele în oglindă. Totul pentru că un băiat, care nici măcar nu-mi plăcea, spusese că cearcănele sunt dezgustătoare.
Vorbea despre James Dean în culise, în timpul unei repetiții muzicale.
„Bleah”, a zis. „Cearcănele îl fac urât.”
Nu vorbea despre mine. Dar mintea mea a luat-o ca și cum mi-ar fi arătat fața cu degetul.
Într-o altă dimineață m-am trezit, m-am privit în oglindă și, dintr-un motiv oarecare, nu am detestat cearcănele din ziua aceea. M-am văzut umană. M-am văzut reală. Chiar m-am încumetat să merg la școală fără machiaj.
Dar acea mică doză de curaj a durat puțin.
Un profesor mi-a spus că arăt obosită. Apoi una dintre cele mai frumoase fete din școală m-a întrebat dacă mă simt bolnavă.
Presupun că în ziua aceea păream bolnavă și obosită. Sau poate că doar semănam cu mine.
Ironia este că, după acele comentarii aparent inofensive, chiar m-am simțit bolnavă și obosită. Nu din cauza felului în care arătam, ci din cauza rușinii care s-a declanșat înăuntrul meu.
Am început să mă întreb ce alte lucruri nu-i plăceau oamenilor la fața mea.
Nu cumva semnele mele de frumusețe nu erau frumoase, până la urmă? O mică aluniță de sub ochiul drept îi deranja pe alții? Dacă cineva se apropia suficient cât să observe mica ciobitură din dintele meu, ar fi strâmbat din nas?
A ajuns să pară că nicio parte a corpului meu nu mai era în siguranță de critică. Nici măcar părțile pe care le iubeam înainte.
Așa funcționează adesea nesiguranța: începe cu un detaliu și apoi încearcă să cuprindă totul.
Când obosești să te lupți cu propria reflecție
În cele din urmă, am simțit că mă copleșește oboseala.
Nu era doar oboseală fizică. Era epuizarea de a mă supraveghea tot timpul. De a-mi verifica fața în fiecare oglindă. De a mă întreba dacă cineva se uită tocmai la ceea ce încercam eu să ascund.
M-am întrebat dacă într-o zi i-aș împărtăși altei persoane toate acele „adevăruri” despre mine care mi se păreau jignitoare.
Răspunsul a venit clar și imediat: nu. Nici într-un caz nu aș face asta.
Atunci a apărut o altă întrebare, mult mai importantă:
Dacă nu i-aș vorbi așa altei persoane, de ce mi-am permis să cred că trebuie să mă urăsc pe mine însămi?
Era timpul să-mi privesc stima de sine cu sinceritate. Nu ca să mă prefac că sunt perfect încrezătoare. Nu ca să-mi spun fraze frumoase fără să le cred. Ci ca să încep să mă tratez cu puțin mai mult respect.
Dacă treci printr-un proces asemănător, te poate ajuta și să citești despre cum să începi autoacceptarea concentrându-te pe ceea ce iubești. Uneori nu este vorba despre a iubi totul dintr-odată, ci despre a nu te mai ataca în fiecare zi.
Un exercițiu de autoacceptare pentru a-ți privi imperfecțiunile cu tandrețe
Am decis să iau lucrurile în propriile mâini și am făcut un inventar al tuturor trăsăturilor pe care le detestam la mine.
Primul lucru care mi-a ieșit din stilou au fost cearcănele mele.
Acolo a început sarcina. Dar acolo se putea și sfârși războiul.
În loc să le văd ca pe niște pete, am început să-mi imaginez cearcănele ca pe niște mici luni în spațiul de sub ochii mei. Ca pe un mister delicat în jurul ferestrelor sufletului meu.
Și, știi ce? Le puteam vedea și ca pe o urmă moștenită de la familia mea. O marcă a istoriei. O amprentă de sânge, somn, memorie și viață.
Nu trebuia să le transform într-un defect ca să le înțeleagă lumea. Nu trebuia să le acopăr în fiecare zi ca să merit să mă simt prezentabilă.
Desigur, mă pot machia dacă vreau. Pot să mă joc cu culori, texturi și străluciri. Problema nu era machiajul. Problema era să îl folosesc din frică, de parcă fața mea naturală ar fi fost ceva pentru care trebuia să-mi cer iertare.
Diferența este uriașă: una este să te împodobești din plăcere, și cu totul alta să te ascunzi din rușine.
Cum să schimbi felul în care îți vorbești în fața oglinzii
Dacă astăzi îți este greu să accepți o parte din tine, începe prin a observa limbajul pe care îl folosești cu tine însăți.
Nu trebuie să treci de la „urăsc asta” la „iubesc asta” într-un minut. Saltul acela se poate simți fals. Dar poți încerca expresii mai blânde și mai realiste:
- „Partea asta din mine există și nu trebuie să o pedepsesc”.
- „Fața mea nu trebuie să placă tuturor ca să fie demnă de respect”.
- „Pot să mă îngrijesc fără să mă resping”.
- „Frumusețea mea nu depinde de a șterge fiecare trăsătură naturală”.
Poți, de asemenea, să scrii ceea ce simți. Să pui pe hârtie ajută la scoaterea zgomotului din minte. Dacă această idee îți este de folos, acest articol despre cum ajută un jurnal intim la creșterea interioară te poate ghida cu un instrument simplu și foarte omenesc.
Iar dacă descoperi că nesiguranța ta vine din răni vechi, critici repetate sau exigențe imposibile, nu te judeca. Uneori avem nevoie de timp, sprijin și experiențe noi pentru a reconstrui relația cu propriul corp.
Trăsăturile tale spun o poveste, nu o greșeală
Pentru cine se împotrivește propriilor particularități, vreau să-ți spun ceva cu drag.
Poate ai o sprânceană mai ridicată decât cealaltă. Un semn sub bărbie. O cicatrice pe frunte din cauza unui accident din copilărie, vindecat prost. Un nas care nu se potrivește cu standardele modei. Vergeturi. Pistrui. Pete. Dinți imperfecți. Cearcăne. Cute. Texturi.
Nimic din toate acestea nu te face mai puțin valoroasă.
Imperfecțiunea, atunci când încetăm să o privim cu cruzime, poate deveni profund magnifică. Poate fi memorie. Poate fi caracter. Poate fi identitate.
Poți chiar să devii detectivul propriei tale istorii, vrăjitoarea care transformă privirea, artista care își creează frumusețea pur și simplu fiind cine este.
Pentru a aprofunda acest drum, te poate însoți și descoperirea adevăratului tău eu, chiar și atunci când este inconfortabil. Pentru că a te accepta nu este mereu confortabil, dar de obicei este eliberator.
Astăzi aleg să-mi privesc cearcănele altfel.
Nu ca pe un defect.
Nu ca pe ceva ce trebuie să corectez înainte să ies în lume.
Ci ca pe niște mici luni ale mele. Ca pe o umbră delicată care aparține și luminii mele. 🌙
Dragă inimă, cearcănele tale sunt frumoase. Și tu nu trebuie să te ștergi pentru a merita iubire.
